Poate copilul, după divorț, să locuiască alternativ la părinți?

Ruperea relațiilor de familie, în contextul unui proces de divorț, naște o serie de întrebări cu privire la soarta copiilor rezultați din căsnicie. Cui vor revenii copii, cine îi va crește, cum vor fi împărțite sarcinile aferente creșterii și educării lor? Sunt întrebări care, indubitabil, trezesc îndoială și incertitudine.

În cadrul unui alt material publicat pe această platformă, am subliniat care sunt posibilele soluții în ceea ce privește locuința minorului după divorț. Am menționat atunci că minorul poate fi încredințat fie mamei, fie tatălui, fie bunicilor ș.a.m.d. În cadrul acestui articol, ne propunem să analizăm ipoteza locuinței alternative a minorului. Cu alte cuvinte, după divorț, e posibil ca minorul să fie crescut de ambii părinți, chiar dacă ei sunt separați, în mod alternativ, fără programe de vizită obositoare?

Din păcate, de cele mai multe ori, minorul este cel care suferă inimaginabil, întrucât, după cum experiența cotidiană și judiciară ne-a învățat, el devine o simplă „monedă de schimb” a părinților, cei din urmă, pentru a se răni reciproc, alegând să supună minorul la o serie de regimuri ce-l izolează de celălalt părinte. Așa fiind, o soluție de tipul custodiei alternative reprezintă un mecanism „sănătos” pentru copil în urmat unui divorț.

Atunci când există un copil la mijloc, instanța de judecată, când alege locuința minorului, este obligată să țină cont de interesul superior al acestuia. Este adevărat că, de cele mai multe ori, interesul superior al copilului poate „obliga” instanța să lase copilul fie la un părinte, fie la celălalt. Însă nu este de neglijat deloc faptul că soluția prin care doar un părinte are dreptul la custodie, iar celălalt nu, poate provoca suferințe celuilalt părinte care este despărțit de copilul său. În plus, de amintit sunt și consecințele nocive pe care le are acest fapt asupra psihicului minorului, dar și asupra normalei sale dezvoltări.

Prin urmare, după cum urmează să analizăm, o cerere de chemare în judecată care să aibă ca și obiect stabilirea unei locuințe alternative a minorului (adică locuirea periodic, atât la tată, cât și la mamă, nu doar stabilirea unui program de vizită limitat) nu este interzisă de lege și, deci, ar putea fi admisibilă.

Ce semnifică locuința (custodia) alternativă a minorului și pe ce temei ar putea fi obținută aceasta?

Dacă ar fi să ne raportăm la Codul civil, după pronunțarea divorțului, printre altele, locuința copilului este stabilită fie la mamă, fie la tată, în funcție de interesul său superior. În acest context, de cele mai multe ori, părintele la care nu locuiește minorul are dreptul să-l viziteze pe acesta, fie în prezența părintelui care deține custodia, fie în mod independent de cel din urmă. De exemplu, instanța încredințează minorul mamei, iar tatăl are dreptul să-l viziteze o dată pe săptămână, în prezența celuilalt părinte, ori îl poate lua în vacanța de Paște sau de Crăciun pe minor la el. O atare soluție, pe lângă faptul că este „învechită”, ea afectează minorul într-o manieră ce l-ar putea împiedica în normala sa dezvoltare emoțională, socială ș.a.m.d.

Un posibil remediu este locuirea minorului o lună la tată, o lună la mamă, și astfel, pe cât posibil, minorul urmează să beneficieze de afecțiunea ambilor părinți, într-o proporție egală, cu atât mai mult cu cât, după cum bine știm, exercitarea autorității părintești este egală după divorț. Cu alte cuvinte, părinții exercită autoritatea părintească fără „discriminări” între cei doi foști soți, în ceea ce privește copilul.

Dacă ar fi să lecturăm art. 396 Cod civil, care face vorbire de situația părinților divorțați și a copiilor acestora, remarcăm următoarele:

„(1) Instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.”

O aplicare a textului legal în spiritul său, și nu în litera sa, și ținându-se seama de interesul superior al copilului, conduce la ideea că încredințarea alternativă a minorului nu este o soluție imposibil de obținut. În plus, după cum menționam și anterior, exercitarea autorității părintești este, de regulă, comună și egală.

Mai mult, este adevărat că art. 400 Cod civil menționează că dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior. Însă, acest text de lege nu interzice în mod expres ca prin hotărârea judecătorească să se stabilească o încredințare alternativă (legiuitorul nu prevede, deci, nu interzice). Așa fiind, se poate susține în instanță variabila locuinței minorului, de pildă, în sensul locuirii sale o lună la un părinte, o lună la celălalt. În toate acestea, evident, trebuie să fie respectat principiul interesului superior al minorului.

Aceste aspecte prezentate anterior trebuie, cu atenție, punctate în cererea de chemare în judecată, și din construcția pledoariei să rezulte că încredințarea alternativă este, în esență, în interesul minorului, și vine în sprijinul unei dezvoltări armonioase ale sale, atât pe plan mental, cât și pe plan fizic, emoțional ș.a.m.d.

În acest sens, de o importanță semnificativă, evident, este construcția pledoariei în fața instanței, pledoarie ce necesită experiența unui avocat, pe această nișă. Tocmai de aceea, avocații specializați din cadrul echipei noastre, având o vastă experiență pe această arie, îți stau la dispoziție pentru orice lămurire, inclusiv asistare și reprezentare în fața instanțelor de judecată, în ceea ce privește custodia alternativă.

Mai puteți consulta și alte articole de pe site-ul nostru cum ar fi „La cine rămâne copilul după divorț?”